Am trăit un an

Era Ianuarie, am ieşit plângând
Înfrigurat şi tremurând,
Gol puşcă, cu ochii închişi, zbierând
Că era şi cazul să ajung pe acest Pământ.

Se intâmpla la 7:45 dimineaţa,
Afară era rece ca gheaţa,
Totul zăcea acoperit de o zăpadă greoaie
Iar vântul bătea ca suflat din evantaie.

Eram aşa de înverşunat şi totuşi mi-era aşa de frică,
Auzeam inima bătând în mine şi mă simţeam o fiinţă aşa de mică
La început nici ochii nu doream să-i deschid,
De vorbit nu vorbeam, când ceva doream ştiam doar mâna s-o întind.

Trăiam doar cu lapte şi stam învelit în pătură,
Mă trezeam în miez de noapte şi ţipam cu ură
La ursitoarele ce le simţeam că-mi greşeau destinul
Iar Dumnezeu mi-a pus un înger păzitor ca să nu mă simt singur.

Mai târziu, de îndată ce-am deschis ochii am ştiut
Că de frumos ce era, totul se va termina curând.
Eram alinat dar tot mă-nnecam în plâns
Şi am fost legănat până durerea mi s-a stins.

A venit apoi vremea să stau pe picioarele mele,
Dar mă durea, încă nu îmi uitasem grijile,
Apăsau pe umerii mei ca din timpuri străvechi
Şi nu am putut, mergeam în genunchi,
Şi mă târam pe jos, amarât, cu praful în ochi.

Apoi, într-un târziu, de toate am uitat
Şi pe drumul meu am plecat.
Am crezut că uitându-mă de sus, voi privi totul ca pe nimic..
Am rămas în continuare fără glas, era degeaba, eram tot mic.